13.92 mm diametru, 1.224 g, aur 99.9%, margine cu zimţi Avers: valoarea nominală 10 LEI, ROMANIA, anul 2025, stema României, șapte extremități de la mai multe plăcuțe votive descoperite la Germisara (azi, Geoagiu-Băi)	Revers: un fragment dintr-o plăcuță votivă cu o reprezentare a zeița Diana la vânătoare, inscripția PLACUTELE VOTIVE DE LA GERMISARA • ISTORIA AURULUI • Data emisiunii: 29 decembrie 2025 Tiraj maxim: 1000 de monede

Despre Germisara, azi Geoagiu-Băi

În anul 1987 Oficiul Județean de Turism Hunedoara a dorit să construiască noi instalații balneare în stațiunea Geoagiu-Băi, exact pe locul izvorului termal folosit pe vremea romanilor. S-au făcut săpături arheologice de salvare de către arheologii de la Muzeul din Deva. A fost găsit un material arheologic bogat: 7 plăcuțe votive de aur, peste 600 de monede de bronz și de argint, o statuie neterminată a zeiței Diana, mai multe altare [1]. După [2] și [3], numărul plăcuțelor votive de aur descoperite este de 8 și nu de 7. Explicația acestei diferențe este simplă. O a opta plăcuță votivă de aur a fost descoperită cu ocazia cercetărilor arheologice de la Germisara din anul 1990 [4]. Tot din [4] aflăm că prima tăbliță a fost găsită în anul 1986, ca urmare a unor foraje geologice în izvorul termal.

Germisara este numele antic al localității Geoagiu-Băi de lîngă orașul Geoagiu (localitate din județul Hunedoara care a devenit oraș în anul 2000). Numele este confirmat de o inscripție pe un altar descoperit în aceeași perioadă cu plăcuțele [1]. Germisara este o denumire de origine dacică. Este de obicei tradusă prin „Apa Caldă”; aici germ- sau zerm- = cald iar sara sau zara = apă [1]. Numele localității mai este atestat de unele surse scrise, foarte vechi. De exemplu în Tabula Peutingeriana (o hartă a drumurilor Imperiului Roman, ajunsă pînă la noi sub formă de copie medievală) numele este ortografiat Germihera.

Toate plăcuțele au o formă particulară alungită și mai lată la bază, caracterizată uneori ca formă de frunză sau de pană, poate datorită nervurilor care le caracterizează.

Înspre bază plăcuțele au de regulă un edicul cu imaginea unei zeități sau o „tabula” (tabletă, tăbliță) cu sau fără anse (niște prelungiri ca niște mînere), în care pot fi inscripționate texte dedicatorii. Ediculul (întîlnit și sub forma aediculă, „aedicula” în limba latină) reprezintă un mic templu sau doar o nișă mărginită de două coloane pe care se sprijină un fronton. Sub fronton este plasată de obicei o statuie.

Toate piesele sînt executate din tăblițe foarte subțiri și ornamentate în tehnica „au repoussé”. Cea mai mică dintre toate are puțin peste un gram și 7 cm înălțime [1]. „Au repoussé” este un termen de provenienţă franceză şi presupune crearea de reliefuri înălţate pe o tablă prin lovire de faţa interioară.

Despre plăcuța reprezentată pe reversul monedei și dedicată zeiței Diana

Nici una dintre plăcuțe nu este reprezentată pe monedă în întregime. Plăcuța reprezentată parțial pe reversul monedei este descrisă în [1] sub numărul 1 și este cea mai mare dintre toate, atît ca dimensiuni cît și ca masă. Piesa are 17 cm înălțime, 7.1 cm lățime și 26.1 g. Literele inscripției au aproximativ 4 mm înălțime. Din prospectul monedei [3] aflăm și compoziția chimică: Au 79.9%, Ag 18.2%, Cu 0.3%, Fe 1.2%.

Reprezentarea principală de pe plăcuță este aedicula, în interiorul căreia este reprezentată zeița Diana. Zeița ține un arc în mîna stîngă în timp ce cu dreapta scoate o săgeată din tolba aflată la spate. În plan secund se găsește un animal, interpretat de [1] ca fiind o ciută, animal ce o însoțește adesea pe zeiță. Un alt atribut al Dianei este cîinele de vînătoare. La picioare sînt scrise primele trei litere din numele zeiței: DI A.

Sub aediculă se află restul inscripției dedicatorii: CORNE LIA MAR CELLIN. Inscripția a fost întregită ca „Dia(nae) Cornelia Marcellin(a)”, adică Dianei (i-a închinat acest obiect) Cornelia Marcellina. Partea de jos a plăcuței se termină în arc de cerc. Partea de sus prezintă doi lobi laterali și o ușoară prelungire în exterior a nervurii centrale. În prezent această plăcuță aparține Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva.

Despre plăcuțele reprezentate fragmentar pe aversul monedei

În prezent șapte dintre plăcuțe se găsesc la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva, ce oferă pe Internet imagini mari ale pieselor deținute [7]. O a opta plăcuță - cea cu reprezentarea zeiței sănătății Hygia [Hygia sau Hygea este numele în limba latină al zeiței; în grecește numele este Hygieia, Hygeia sau Hygiea] - se găsea în anul 1990, după [1], tot la Deva. În prezent este deținută de Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia [2], [6]. Existența imaginilor permite identificarea fragmentelor de plăcuțe ce apar pe aversul monedei.

Pe aversul monedei apar șapte capete de plăcuțe, patru fiind părțile de jos și celelalte trei părți de sus. Să le identificăm pozițiile pe cadranul unui ceas cu ace indicatoare. Piesa de sus este plasată la ora 12. Parcurgînd cercul în sens orar găsim reprezentări la orele 13, 14, 16, 18, 20 și 22.

Plăcuța de la ora 12 nu poartă nici o inscripție, dar poate fi ușor deosebită de celelalte prin cele patru arce de cerc vizibile în partea de jos. În [1] este descrisă la poziția nr. 6. Piesa are 12.54 g.

Plăcuța de la ora 13 este tot anepigrafă. Se deosebește clar de celelalte prin liniile în V vizibile în partea de jos. În aediculă sînt reprezentate, de la brîu în sus, trei personaje feminine identificate ca nimfe [în limba elină (greaca veche) nimfă însemna și fată]. Piesa are 2.31 g și 95 pe 35 mm, avînd grosimea de 0.15...0.20 mm [4].

Plăcuța de la ora 14 este partea de sus a plăcuței de la ora 20. Poate fi recunoscută după forma urechilor, cea dreaptă fiind ciuntită. Pe monedă se vede că partea ascuțită este pe dreapta și cea ciuntită spre stînga. Trebuie să concluzionăm că, din păcate, această piesă a fost reprezentată greșit pe monedă, în oglindă.

Partea de jos a plăcuței de la ora 16 este identificabilă după liniile înclinate din stînga și din dreapta pintenului de jos. În [1] este descrisă la poziția nr. 4: are 4.25 g și 9.4 pe 4.1 cm. Într-o tabula ansata se găsește inscripția dedicatorie NYMPH IS LICI CALE, adică plăcuța a fost închinată nimfelor de Licinia Cale. Analizînd poza piesei de pe site-ul muzeului [7] se vede că pe latura de jos a tabulei ansate se găsesc două linii înclinate în partea dreaptă și cinci în partea stîngă. Pe monedă se vede că în partea stîngă sînt doar două linii... Această piesă a fost din păcate reprezentată greșit pe monedă, în oglindă. Această concluzie este confirmată și de literele CAL vizibile pe monedă, care sînt în oglindă.

Plăcuța de la ora 18 are cele două coarne încovoiate caracteristice. Este partea de sus a reprezentării de la ora 16, poziția nr. 4 în [1]. Dacă analizăm poza piesei de pe site-ul muzeului [7] se vede imediat că pintenul de sus are latura stîngă dintr-un segment și cea dreaptă din două segmente (unul fiind scurt). Pe monedă însă latura făcută dintr-un singur segment este plasată la dreapta în loc de stînga... Această piesă a fost din păcate reprezentată greșit pe monedă, în oglindă.

Plăcuța de la ora 20 este iar ușor de identificat după gaura din pintenul din partea de jos. Gaura provine de la cuiul cu care plăcuța a fost prinsă de un substrat în antichitate. În [1] este descrisă la poziția nr. 3: are 3.33 g și 11 pe 4.6 cm. Într-un chenar aproape rectangular se găsește inscripția dedicatorie NYM BAEBIUS INGEN, adică plăcuța a fost închinată nimfelor de Baebius Ingenuus. Deși moneda este foarte mică în diametru și plăcuța aceasta ocupă doar o mică parte din suprafața aversului, cîteva litere din inscripție sînt totuși vizibile. Pe primul rînd se vede litera N de la NYM, pe al doilea litera B de la numele persoanei care a dedicat plăcuța, iar pe rîndul al treilea se disting literele NGEN. Doar că toate sînt în oglindă, de la dreapta la stînga! Dacă analizăm poza piesei de pe site-ul muzeului [7] se vede imediat că pintenul găurit de jos este un pic la dreapta față de axul frunzei. Pe monedă însă pintenul este mai la stînga... Această piesă a fost din păcate reprezentată greșit pe monedă, în oglindă.

Imaginea de la ora 22 reprezintă partea de sus a plăcuței cu zeița Diana de pe reversul monedei. Poate fi recunoscută după forma caracteristică a urechilor [7]. Trebuie observat și că în [1] (articol publicat în 1990) imaginea acestei piese diferă puțin de imaginile mai noi. La imaginile vechi urechea stîngă pare a avea în plus un mic cioc.

Despre plăcuțele votive romane

Piesele provenind din nymphaeum-ul de la Germisara nu sînt niște descoperiri izolate. În anul 1990 în [1] se menționa că, pentru întreg Imperiul Roman, s-ar cunoaște cam 100 de astfel de plăcuțe votive. În anul 2025 în [3] sînt menționate peste 500 de tăblițe cunoscute, care au fost datate între sec. I î.e.n. și sec. IV e.n..

Pe Internet pot fi văzute imagini ale unora dintre aceste plăcuțe votive. Din cele 28 de plăcuțe descoperite în anul 1937 la Mauer an der Url în Austria (pe teritoriul provinciei romane Noricum, în sanctuarul lui Jupiter Dolichenus), 16 sînt fotografiate pentru Wikipedia și disponibile aici. Una poate fi văzută aici, pe site-ul Muzeului de Istorie a Artei din Viena (Kunsthistorisches Museum Wien).

O plăcuță de argint cu o formă foarte elaborată se găsește la British Museum. A fost dedicată lui Jupiter Dolichenus și a fost descoperită în Germania, la Heddernheim, azi un cartier din Frankfurt. Poate fi văzută pe site-ul muzeului. O placă de mari dimensiuni - 529 mm înălțime și 261 mm lățime, avînd 286 g - descoperită la Barkway, în Marea Britanie și dedicată zeului Marte Toutatis se află tot la British Museum. Poate fi văzută aici. O plăcuță reprezentîndu-l pe zeul Pluto se găsește la Metropolitan Museum of Art din New York și poate fi văzută aici.

Ar fi extraordinar de interesant de aflat de ce plăcuțele votive descoperite la Geoagiu-Băi, în nymfaeum-ul aflat, pe vremea romanilor, în localitatea Germisara, au forma pe care o au. Se observă ușor că lățimea pieselor crește de la vîrf spre bază, că există niște coarne sau urechi în partea de sus, că numeroase nervuri străbat mare parte din suprafață, că există un vîrf ascuțit în partea de sus (și, uneori, și în partea de jos). Toate aceste particularități de formă sînt prea ieșite din comun pentru a nu avea nici un fel de justificări. Trebuie să existe o explicație.

Existența nervurilor este perfect justificată din punctul de vedere al unui inginer mecanic. Toate aceste plăcuțe au o suprafață uriașă față de masa de metal folosită. Sînt niște piese foarte subțiri - la cele de la Germisara, cea mai mare grosime este de aproape un milimetru și ajunge și la 0.15 mm. Orientativ, o plăcuță votivă ar putea avea o grosime cît a 2-3 foi de hîrtie obișnuite. O astfel de tablă subțire se va deforma extraordinar de ușor. Pentru a obține o piesă mai rigidă prezența a numeroase nervuri este de mare ajutor. Mai mult, nervurile dintr-o jumătate de plăcuță sînt orientate perpendicular pe cele din cealaltă jumătate, pentru o și mai mare rigiditate. Desigur, pentru omul din lumea romană considerentele ingineriei moderne nu aveau nici o valoare. Fiind piese închinate unor zeități, poate că plăcuțele erau manufacturate pe baza unor concepte religioase.

În [1] se observă că, deși plăcuțele de la Germisara precum și cele din străinătate au fost oferite zeilor de persoane din clasele de jos ale societății, o ofrandă de 25 de grame de aur, cît are plăcuța zeiței Diana, avea în antichitate, ca și în prezent, o valoare intrinsecă destul de ridicată. Oricum, folosirea ca substrat a unor tăblițe foarte subțiri poate ascunde încercarea de a face ca obiectul închinat zeilor să fie mare și ca urmare să pară, cel puțin de la distanță, mai valoros decît în realitate.

Un foarte interesant articol științific [8] scris de Belinda Crerar de la British Museum răspunde la multe dintre întrebările pe care le-am putea pune despre plăcuțele votive. Articolul are un nume foarte sugestiv, „Votive Leaf or Feather Plaques from Roman Britain”.

Pentru a răspunde la întrebarea dacă plăcuțele reprezintă frunze sau pene, în [8] sînt analizate argumentele ce pot fi aduse pentru sau contra fiecărei variante. Se arată că reprezentarea este stilizată și abstractă și se prezintă ideea că nici meșterii și nici credincioșii care dedicau plăcuțele nu cunoșteau semnificația formei obiectelor. Altfel spus, justificarea originară a formei fusese uitată. Oamenii știau doar că așa trebuie să arate acest tip de ofrandă.

Tot în [8] se arată că plăcile erau realizate prin batere cu ajutorul unor matrițe (cu întregul model sau doar pe porțiuni) și că erau inițial neinscripționate. Eventualele inscripții dedicatorii erau executate ulterior, după vînzarea plăcuței, după dorința și la dictarea cumpărătorului. Din acest motiv unele inscripții sînt scrise neglijent, cu greșeli, încadrate nu foarte bine, eventual scrijelite cu un obiect ascuțit. Se formulează și o ipoteză conexă, care ar justifica existența plăcuțelor care nu poartă nici imaginea unei zeități și nici inscripții: nu cumva întipărirea imaginii zeității și baterea textului erau taxate suplimentar de meșterul aurar?

Bibliografie

1. Piso I., Rusu Adriana, Nymphaeum-ul de la Germisara. Revista Monumentelor Istorice, an LIX, tom 1, 1990, Direcția Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice, București.

2. Oanță-Marghitu Rodica (coordonator), Aurul și argintul antic al României. Catalog de expoziție. ediția a III-a, Editura Conphys, Râmnicu-Vâlcea, 2018.

3. * * *, Istoria aurului. Plăcuțele votive de la Germisara. Banca Națională a României, București, 2025.

4. Pescaru E., Încă o plăcuță votivă din aur descoperită la Germisara (Geoagiu Băi). Sargetia. Acta Musei Devensis, XXI-XXIV, 1988-1991, Editura Polidava, Deva, p. 663-666.

5. Pescaru Adriana, Placă votivă . Institutul Național al Patrimoniului. Direcția Patrimoniului Digital. Bunuri culturale mobile clasate în Patrimoniul Cultural Naţional, accesat ianuarie 2026.

6. Ciobanu R., Placă votivă . Institutul Național al Patrimoniului. Direcția Patrimoniului Digital. Bunuri culturale mobile clasate în Patrimoniul Cultural Naţional, accesat iulie 2026.

7. * * *, Plăcuțele votive din aur de la Germisara – mărturii remarcabile ale epocii romane. Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane - Deva, accesat iulie 2026.

8. Crerar, Belinda, Votive Leaf or Feather Plaques from Roman Britain. Published in Henig, M. (ed.) 2006 Roman Art, Religion and Society: New Studies from the Roman Art Seminar, Oxford 2005, BAR International Series 1577, Oxford, Archaeopress, 2006.

Din seria Istoria aurului fac parte:
- un set de patru monede de 500 lei vechi cu piese din tezaurul de la Pietroasa (2001),
- monedele de 100 de lei vechi cu

- coiful de la Coţofeneşti (1999, 2002 şi 2003),

- vultur de la Apahida (2003),

- un engolpion cantacuzin (2004),
- monedele de 10 lei noi cu

- tezaurul de la Perşinari (2005),

- tezaurul de la Cucuteni-Băiceni (2006),

- rhytonul de la Poroina (2007),

- tezaurul de la Hinova (2008),

- tezaurul de la Someşeni (2010),

- paftaua de la Curtea de Argeş (2011),

- crucea de la Dinogeţia-Garvăn (2011),

- patera din tezaurul de la Pietroasa (2012),

- tetraevangheliarul de la Hurezi (2013),

- monedele de aur bătute la Histria (2014),

- coroana reginei Maria (2015),

- buzduganul regelui Ferdinand (2016),

- coroana reginei Elisabeta (2017),

- moneda de 10 ducați 1600 a lui Mihai Viteazul (2018),

- moneda de aur de 50 de lei cu milesimul 1922 (2019),

- obiecte de orfevrărie romană tîrzie descoperite la Carsium (2020),

- vasele poligonale din tezaurul de la Pietroasa (2022),

- diadema princiară de la Bunești-Averești (2023),

- tezaurul de la Apahida (2024),

- plăcuțele de la Germisara (2025).